2 februarie - emotie de toamna tarzie

Suspin tomnatic

Lacrimi reci arzând pe obrazul meu
Mă eliberează de obişnuita tristeţe sufocantă
Dar în interior flăcările sunt mistuioare mereu
Şi acum iarăşi cineva mă minte şi mă încântă.

Ploile necontenit arată că natura este tristă
Stârnind furtunile, vântul, fulgerele chiar şi în mine...
Când voi avea parte de acea stare optimistă
Care să-mi şopteacă că tot ceea ce aveam nevoie este la tine?

O toamnă la fel de cenuşie, uscată şi răcoroasă
Îmi va fi singura cale spre alinare...
Cu ce Ţi-am greşit Doamne Ţie, de lumea mi-e ştearsă
Sau când se va mai aduna în ea culoare?

Privesc nori plumburii cum apasă peste năduful meu
Aşteptând parcă să aud ploaia contopită cu stropii-mi săraţi.
Însă rămân cu ochii înspre cerul palid şi greu
Gândindu-mă cum aş putea să ajut oameni la fel de nealinaţi.

Nu pot încă să-mi liniştesc emoţia tomnatică
Ştiind că ochii tăi mă văd ca o simplă frunză în vânt...
Aceaşi stare indiferentă şi apatică
Te împinge să arunci cuvinte aduse doar dintr-un gând...

De-ar fi vorbe sincere cele pe care le rosteşti
Nu aş mai cădea minţit cu chipul în palme
Dar este mult mai uşor să amăgeşti
Fără aţi mai păsa că minciuna-ţi ustură şi doare!